Filosoful grec Aristotel a observat ca lumina care trece printr-un mic orificiu din perete formeaza imaginea rasturnata a unui obiect. Totusi, aceasta proprietate a luminii nu a fost folosita pentru a construi un aparat foto decât pe la 1500 în Italia.

     Primul aparat de fotografiat, denumit camera obscura, era de fapt o cutie mare cu o mica deschidere pe una dintre partile laterale pentru a lasa lumina sa patrunda. Pe peretele cutiei, opus celui pe care se afla deschiderea, lumina forma o imagine rasturnata a scenei din exterior. Camera obscura era suficient de mare cât sa poata încapea un om în interiorul ei si a fost intens folosita de artisti pentru schite. Acestia schitau o imagine în interiorul cutiei, apoi o colorau. Camera obscura putea doar sa proiecteze o imagine pe un ecran sau pe o coala de hârtie. De aceea oamenii de stiinta s-au gândit sa gaseasca o cale pentru a permanentiza imaginea.

     In 1727, fizicianul german Johann H. Schultze a descoperit ca sarurile de argint se înnegresc în contact cu lumina.  Abia 50 de ani mai târziu, chimistul suedez Carl Scheele a demonstrat ca schimbarile provocate de lumina sarurilor pot fi permanentizate printr-un tratament chimic. Cu toate acestea, aceste descoperiri nu au fost folosite pentru obtinerea fotografiei pâna în jurul anului 1830. Intre timp, un inventator francez, Joseph  Nicephore  Niepce, a gasit o cale de a obtine o imagine permanenta în camera obscura. In 1826, acesta a  acoperit o placa de metal cu substante chimice sensibile la lumina, apoi a asezat placa în camera obscura timp de circa 8 ore. Fotografia obtinuta, respective privelistea care se vedea de la fereastra lui Niepce, a fost prima fotografie din lume.

     Tehnica lui Niepce a fost perfectionata dupa 1830  de inventatorul francez Louis Daguerre. Daguerre a expus o placa de arama acoperita cu argint, a developat imaginea cu vapori de mercur, apoi a fixat-o cu sare. Fotografia sa, denumita dagherotipie, cerea o expunere relativ scurta de doar 15 pâna la 30 de secunde.

     In 1839, an  în care Daguerre îsi patenta procesul de fotografiere, inventatorul britanic William H. Fox Talbot anunta ca a inventat hârtia fotosensibila. Aceasta hârtie produce un negativ, de pe care se putea obtine o imagine pozitiva. Prietenul lui Fox Talbot,  astronomul Sir John Herschel, a denumit aceasta inventie fotografie. Herschel a sugerat folosirea tiosulfatului de sodiu ca agent de fixare.  Atât Daguerre, cât si Talbot au folosit aceasta substanta. Copiile pe hârtie ale lui Fox Talbot, denumite talbotipii sau calotipii, nu erau atât de clare ca dagherotipiile. Dar, procesul/metoda negativ-pozitivavea doua avantaje importante. Se puteau obtine mai multe copii la o singura expunere si fotografiile, astfel, puteau ilustra carti, ziare sau alte tiparituri.

     In deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, fotografia a fost mult îmbunatatita tehnic prin introducerea obiectivelor specializate. Matematicianul ungar  Josef M.Petzval a proiectat doua tipuri de obiective, respectiv unul pentru portret, iar celalalt pentru peisaje. Obiectivul pentru portret permitea patrunderea unei cantitati mai mari de lumina fata de obiectivele existente, reducând astfel timpul de expunere la câteva minute. Obiectivul pentru peisaje oferea mai multa claritate unui cadru mai larg decât fusese posibil pâna atunci.

     In cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, oamenii de stiinta au îmbunatatit procesul fotografic si au proiectat aparate foto. Acest progres a facilitat fotografilor experimentarea posibilitatilor artistice ale fotografiei.

     In 1851, fotograful britanic Frederick S. Archer a introdus un process fotografic care a  redus spectaculos timpul de expunere si a  îmbunatatit calitatea copiilor fotografiei. In procesul lui Archer, o placa din sticla era acoperita cu o mixtura din saruri de argint si  o emulsie facuta dintr-o substanta umeda  si vâscoasa denumita  colodiu. Dupa o expunere de câteva secunde, placa se transforma într-un negativ care era  tratat cu un agent de fixare, ceea ce permitea copierea imediat dupa fotografiere.

  

     In 1871, Richard L. Maddox, fizician britanic, a folosit emulsia de gelatina pentru acoperirea placilor fotografice. Spre deosebire de colodiu, gelatina se usca fara sa afecteze sarurile de argint. Prin folosirea placilor uscate, fotograful nu mai era nevoit sa prelucreze, sa copieze imediat fotografia. Folosirea gelatinei a eliminat si necesitatea de a mentine aparatul foto nemiscat, fixat pe un trepied, în timpul expunerii. In deceniul al 8-lea al secolului 19, îmbunatatirea emulsiei de gelatina a dus la reducerea timpului de expunere la 1/25 din secunda sau si mai putin.

     Fotografii puteau acum sa fotografieze tinând aparatul foto în mâna. In plus, pentru a le da fotografilor mai multa mobilitate si libertate de miscare, introducerea emulsiei de gelatina a revolutionat designul aparatelor foto. Primele tipuri de hârtie de copiat puteau fi doar copii prin contact, deci negativul trebuia sa fie tot atât de mare cât urma sa fie fotografia. Dar, copiile pe hârtie acoperita cu emulsie puteau fi facute prin proiectie, iar fotograful putea mari fotografia în timpul procesului de copiere si, astfel, marimea negativului putea fi redusa. Negative de marime mai mica înseamna aparate foto mai mici.

     In 1888, George Eastman, un fabricant de placi uscate, a creat aparatele foto  Kodak pentru productia de serie si pentru a fi folosite de amatori. Un astfel de aparat era ieftin si usor de mânuit. Sistemul Kodak a eliminat, de asemenea, nevoia,  obligatia, necesitatea fotografului de a-si prelucra/developa singur fotografiile. Kodak folosea o rola de film acoperit cu gelatina cu care se puteau face 100 de fotograme. Dupa ce toate fotogramele erau expuse, aparatul foto cu filmul în interior trebuia trimis la unul dintre laboratoarele lui Eastman. La laborator, filmul era prelucrat si copiat,  iar aparatul foto era reîncarcat cu film si returnat fotografului. Sloganul Kodak era: "Tu apesi butonul, noi facem restul".